Nevoia de psihoterapie în practica spirituală

Uneori, viaţa pe care o trăieşti nu mai este suficentă. Uneori simți nevoia de mai mult, de altceva, ca un dor interior, ca un gol, ca pe o lipsă a „ceva”, ceva ce nu poate fi numit, perceput sau înțeles. Acest sentiment te duce de multe ori pe calea exceselor materiale sau spre împlinirea socio-profesională, dar, poate fi şi ȋnceputul unui drum pe calea spirituală, atunci când te îndreaptă către o religie sau alta, către un maestru spiritual sau altul, către temple, biserici, cărți, experiențe directe sau mărturisiri. Unii dintre noi, simt golul, aud chemarea şi rămân pe acest drum ȋncepând ceea ce se cheamă „trezirea spirituală”. 

Când oamenii trăiesc deschideri spirituale majore, momente ieșite din comun de atingere a sacrului, de cunoaștere a transpersonalului, adesea, în timpul practicii intense sau de retragere în singurătate ori într-o colectivitate spirituală mai restrânsă, iși pot imagina că s-au schimbat radical și că nu vor mai fi niciodată la fel. Într-un anumit fel practica spirituală îi poate elibera pe oameni de condiționările personale, dar când se întorc în lume se întâlnesc cu circumstanțele care declanșau resorturile emoționale puternice, problemele lor nerezolvate, tensiunile și mecanismele lor de apărare sau identificările inconștiente. Pot constata cu surpriză că practica spirituală abia dacă le-a atins personalitatea condiționată și că ei au rămas în realitate  neschimbați.

Cum este posibil așa ceva? Cum este posibil ca realizarea spirituală să lase zone ale psihicului neatinse? Uneori putem spune că acest lucru este expresia unei practici spirituale trunchiate, sau nepotrivite, arătând unele lacune ale tehnicii sau teoriei, atât la nivelul discipolului cât și la nivelul maestrului. Dar, de multe ori, deși practica este bună, deși maestrul aduce o reală transformare în interiorul elevului său, deși trăirile sunt autentice, aceste „omisiuni” se pot observa atunci când persoana se întoarce în viața socială, ca o expresie a dificultății generale de a integra trezirea spirituală în structura complexă a alcăturii umane și în viața complexă „la comum”, împreună cu persoane de diferite nivele spirituale.

În culturile tradiționale din Asia, pentru un yoghin sau budist din mânăstire ori, în cultura ocidentală, pentru un călugăr este o opțiune viabilă să trăiască doar în spațiul transpersonal, în universul impersonal, unde nu există Eu, unde totul este pentru Dumnezeu sau pentru un ideal superior, urmând calea dezvoltării personale fără să aibă o viață personală sau să transforme structurile acestei vieți. Aceste religii au oferit cadrul perfect pentru retragerea spirituală și pun puțin sau deloc accentul pe dezvoltarea individului în plan lumesc. Drept urmare, putem avea câteva capcane: 

1. Câștigurile spirituale rămân pur personale, ale individului, nefiind puse în folosul nimănui decât al propriei satisfacții.

2. Câștigurile spirituale rămân separate de viața lumească și de dezvoltarea personală, devenind chiar piedică în calea unei vieți normale în plan social. 

Sunt multe cazuri în care oamenii și-au părăsit familiile și s-au retras în comunități spirituale, au abandonat ceea ce le plăcea să facă în societate și au uitat de idealurile lor, au renunțat la prieteni vechi pentru că nu mai erau suficient de evoluați, etc. Atenție, nu vorbesc de adevărata chemare, cea care îți dă un nou sens real al vieții, cum se întâmplă de exemplu în creștinism atunci când Dumnezeu îi cheamă pe oameni la monahie, sau în budism unde omul găsește un sens real al vieții și renunță de bunăvoie la vechea viață, total conștient și asumat. Vorbesc despre acea fugă de vechea viață, pentru că ea reprezintă vechiul Eu, cel care nu a fost integrat și asumat, ci pur și simplu aruncat la gunoi și înlocuit cu altceva. 

Vechiul Eu avea o viață veche și tot ce este din această viață veche nerezolvat presupune efort și travaliu de transformare și atunci mai bine fug. Fug de problemele nerezolvate, de situațiile conflictuale, de persoanele care nu sunt ca mine, care nu trăiesc, gândesc și acționează ca mine, căutând un univers unde pot fi eu fără efort, simplu și ușor. Ori dezvoltarea spirituală nu este un lucru simplu, ușor sau pașnic (față de propriul Eu). 

Există și opinia greșită confrom căreia cu cât este mai excentric comportamentul cu atât este mai spiritual, mai real mai „puternic”. Justa măsură și calea de mijloc sunt mereu mai bune decât excesele și exagerarile.

Încercările de transcendență prematură, să te refugiezi în transcendentul impersonal ca modalitate de a evita sa te ocupi de psihologia personală, motivând că „personalul nu există” (ideea de non-Eu), conduc la negarea de Sine. Se ajunge la ideea greșită că Eul nu contează, că propria persoană poate fi aruncată la groapa de gunoi.

Tendința de a evita sau a transcende prematur nevoile, emoțiile și sarcinile fundamental umane este o forma de „păcăleală spirituală”, de a trișa. „Fericiți cei curați cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu!” (Matei 5, 8). Nu te uita la cât de înalte iți sunt gândurile ci la cât de curată iți este inima.

Mai este un aspect foarte important, acela al sănătății psihice personale, care poate fi pusă în pericol de o practică spirituală defectuoasă sau prematură. Când îţi începi drumul pe o cale spirituală, oricare ar fi ea, este necesar să începi un travaliu de curăţare a psihicului tău. Ce se poate întâmpla dacă nu faci acest lucru este ca lumina divină, experienţa transpersonală, trăită de pe un nivel al unui Eu imatur, un Eu slab, te poate tulbura, te poate dezechilibra. Mai mult decât atât, energia pe care o aduce în psihicul tău o experienţă spirituală, în loc să hrănească şi să stimuleze transformarea reală, poate hrăni Egoul, complexele psihologice, problemele personale, prejudecăţile şi aşa mai departe. 

Este foarte important să ai un Eu sănătos şi puternic pentru a te ancora în propria persoană. Există oameni care sunt intoxicaţi de divin, care şi-au pierdut strălucirea unică a propriului Eu. Apare ȋntotdeauna inflația ca efect direct al ȋntâlnirii Sine – Eu. Pericolul apare când oamenii au contact cu divinul prea devreme, total nepregătiţi şi sunt dezechilibraţi de experienţă, pentru că nu au trecut înainte prin procesul de împământare, de stabilizare şi de curăţare psihică. 

Lucrul cu Umbra, cu complexele, cu manifestările patimilor ca cele de gelozie, de furie, de invidie, de orgoliu şi dispreţ faţă de semeni, lupta cu depresia, cu inflaţia, toate acestea se pot activa odată cu trăirea unei experienţe spirituale şi pot tulbura procesul de dezvoltare personală. Când intri cu un picior în Rai poți fi sigur că celălt iți este așezat în iad, după orice transcendere urmează o luptă cu tenebrele la modul cel mai concret, și dacă nu ești pregătit vei pierde. 

În creștinism există noțiunea de „înșelare”, care este folosită pentru a exprima starea sufletească a unui om ce s-a înălțat prea sus, prea devreme și a pierdut legatura cu realitatea. „Mare potrivnică a adevărului şi ducătoare în pierzare a oamenilor este înşelarea, prin care în sufletele celor leneşi s-a împărăţit întunericul neştiinţei, care înstrăinează de Dumnezeu” (Sfântul Grigorie Sinaitul). În Noul Testament ni se spune că Iisus după ce a fost botezat de către Ioan Botezătorul şi se coboară Sfântul Duh asupra Lui pleacă ȋn deşert unde posteşte 40 de zile şi are loc ȋncercarea de ispitire de către Satana. De asemenea, după moartea Lui, Hristos, coboară ȋn iad de unde mai apoi se ridică la cer. După orice inițiere sau trezire, după orice treaptă spirituală urcată are loc ȋntâlnirea şi lucrul cu Umbra.

Dar, ce este important într-un proces de trezire spirituală este ca în procesul de psihoterapie să nu te concentrezi supra Eului tău ci asupra relaţiei dintre Eu şi Sine. Psihoterapia jungiană are ca element central refacerea şi stabilizarea axei Eu – Sine. Acest tip de terapie are o adâncă fundație spirituală şi un profund respect pentru divin. De aceea este foarte utilă în procesul de devenire spirituală, indiferent de calea spirituală pe care o alegem. Să ne imaginăm interiorul ființei noastre ca fiind o grădină. În comparaţie cu sufletul unui iluminat, care ne apare ca o grădină a paradisului, plină de cele mai frumoase flori, îngrijită şi curată, sufletul nostru ne apare ca o grădină abandonată, plină de buruieni, cu flori amestecate cu ierburi, plină de gunoaie şi întunecată. Experiența transpersonală este asemenea unui îngrășământ foarte eficient, tot ce atinge va crește. Dar, ce s-ar întâmpla dacă am arunca acest îngrășământ în grădina nelucrată? Se ştie foarte clar din experienţa directă că buruienile cresc mult mai repede decât plantele benefince şi asta s-ar întâmpla şi acum. Florile ar fi sufocate de buruieni. Trebuie mai întâi să ne îngrijim de grădina sufletului nostru prin efort personal şi voluntar, prin procesul de analiză personală şi psihoterapie, abia mai apoi, când deja este curățat, să facem apel la experiența directă a divinului. Altfel, există riscul ca rezultatul obținut să fie contrar intenției noastre.